În principiu, limba româna are o ortografie fonemica. Cu toate acestea, ortografia contemporana prezinta o serie de exceptii de la principiul fonetic.

Limba româna a fost scrisa în istoria sa cu rabojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete latine, grecesti, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranzitie si în final din nou latine.

Despre epoca si formele adoptarii alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe pareri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisa în 1716 în limba latina, afirma ca s-a scris cu litere latine pâna la Conciliul de la Florenta (1439). Domnitorul Alexandru cel Bun, sfatuit de mitropolitul sau, ar fi poruncit arderea cartilor si textelor scrise pâna atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic si limba slava, pentru a împiedica raspândirea catolicismului în tara. Mihail Kogalniceanu, un mare istoric si carturar român, a sustinut aceeasi teza, la 1838, în revista Alauta Româneasca.

În a doua jumatate a secolului al XIX-lea, învatati ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Dimitrie Onciul si altii au afirmat ca limba slava a fost introdusa în tarile române înainte de Conciliul de la Florenta, respectiv în secolele X-XII, dupa crestinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente si izvoare de ordin filologic si istoric.

Primele documente românesti, care au ajuns pâna la noi, erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirilic, datorita influentelor limbii slavone (limba slava bisericeasca), care era folosita ca limba de cult si de cancelarie în spatiul balcanic în secolele XI - XVII. La sfârsitul secolului al XVIII-lea, învatatii Scolii Ardelene, remarcând originea latina a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat sa fie folosit pâna în anii 1860, când limba româna a început sa fie reglementata oficial.